Apus în Retezat. Vedere de lângă Lacul Bucura (2.040m)

Ce poți învăța în sălbăticia munților. Jurnalul unei călătorii deasupra fulgerelor.

Partea întâi: Retezat

Rucsacul apasă ca un pietroi. Cele 26-27 de kilograme – jumătate cât greutatea mea -, mi se proptesc parcă în plămâni, la fiecare pas. Al lui Otto sare de 30 de kg, cu tot cu geantă foto. Camaradul meu de munte în următoarele nouă zile e un ceh pe jumătate neamț, cu alură sportivă, păr blond-cenușiu și ochi albaștri.

„Da”, îmi răspunsese el pe loc, la începutul lui iulie, când l-am întrebat dacă l-ar tenta o tură prin munții noștri, Retezat și Godeanu.

Iubește Carpații românești, le știe istoria și geografia, e bucuros să-i exploreze și îi promovează în țara lui. A învățat limba română, singur, pe care o vorbește bine, dar care sună haios așa cum și-a însușit-o – fără diacritice. Cunoaște tot felul de chestii necesare în sălbăticie și face cafeaua dimineața, în buza cortului. E camaradul ideal.

Ziua 1: Expediție internațională”

Un localnic al orășelului Uricani, la vreo 60 de ani, nebărbierit, fără dinți și ciung ne dă informații despre microbuzul care face legătura între Uricani și Cheile Buții (900m), la baza Retezatului Mic – primul nostru punct pe hartă.

Așteptarea durează cam două ore, timp în care localnicul nu se dezlipește de noi, pune tot felul de întrebări, apoi trage concluzia că am fi vreo „expediție internațională” în munții lui. Hahaha.

Doamnelor și domnilor, dámy a pánové, expediția internațională ceho-română în munții Retezat și Godeanu începe!

Râdem. Ce? Așa sunt expedițiile adevărate, în grupuri restrânse, de 2-3 persoane. Grupurile mari sunt din categoria businessului turistic: oamenii plătesc să fie ghidați, să le fie cărat bagajul, sunt luați în grijă. Neeeaaaa, nouă nu place așa.

Noul nostru prieten, localnicul, pe care îl cinstim cu o bere, își flutură mâna, încântat. „Să aveți vreme bună!”

La Refugiul Buta (cca 1700m). Câinii de stână care urcă aici sunt pașnici

Ziua 2: O casă în 60 de kilograme

La refugiul Buta (cca 1.700m), unde punem cortul, facem managementul mâncării. Ia să vedem: slană, șapte cepe roșii și patru galbene, usturoi, brânză, două pâini, o baghetă, patru porții de orez, o cutie de fulgi de cartofi, jumătate de kilogram de mălai… „Otto, să nu mai cari mălai pe munte, nu e eficient. Ți-o plăcea ție mămăliga noastră, dar nu ține de foame, nu dă proteine, nici glucide”… supe instant, un salam uscat și cinci cârnăciori, o cutie cu brânză adusă din Praga, patru porții de paste, cinci conserve de pește, multe dulciuri, două mere, ceai, cafea, 500 de grame de fructe uscate, cinci porții de mâncare liofilizată, fulgi de ovăz, condimente. O butelie mare cu gaz și două mici.

Toate astea trebuie să ne ajungă pentru opt zile, pentru că în ziua a noua vom mânca în localitatea unde vom coborî de pe munte, cel mai probabil în Băile Herculane, peste creasta Godeanului.

Acum să ne uităm pe hartă pentru sursele de apă marcate, să știm ce și când mâncăm. Deci, ce e imediat perisabil: în următoarele două zile. În Retezat: facem piureul, orezul și pastele, pentru că aici avem apă din belșug și mai eliminăm din greutate.

Problematic va fi în ultimele patru zile, în Godeanu, unde, în afară de Lacul Scărișoara, nu știm dacă vom întâlni apă, dacă izvoarele sunt secate sau nu. Mâncarea liofilizată, mezelurile uscate și fructele confiate le păstrăm pentru ultimele zile. Bun. Fiecare strop de apă va fi calculat. Fără cafeluță în Godeanu și doar un periaj de dinți pe zi, poate chiar la două zile, suntem de acord?

Îmi pozez rucsacul burdușit. Niciodată nu l-am avut atât de umflat și de greu. Otto, cari tu cortul, iar eu – un litru de apă în plus, te roooog? Să nu-mi omor genunchiul drept, recuperat cu efort; îmi doresc mult să pot urca munții și la 60 de ani, când mi-or trosni articulațiile. „Tu ești puternic, uite ce gambe ai! Děkuji”. Mulțumesc, prietene.

Ciobanuweather.info

Pornim spre Lacul Bucura (2.040m), cel mai mare lac glaciar din România. În Șaua Plaiul Mic, unde mâncăm mere cu biscuiți, dau câțiva stropi de ploaie.

Îi povestesc lui Otto cum, dincolo de Buta, de unde venim, exact acum un an, la sfârșit de iulie, au murit vreo 600 de oi prăvălite în prăpastie, dar și trăznite. Câteva trasee au fost închise, din cauza urșilor și lupilor atrași de hoituri.

Retezatul e temut pentru furtunile lui. „Aveți grijă”, îmi zisese Denisa, o prietenă de la Salvamont, zilele trecute, la telefon. „Cum vedeți semne de furtună, jos imediat de pe creastă, vă adăpostiți în prima șa. Și nu uitați de vipere”.

Un cioban cu o turmă de berbecuți mijește ochii spre cer. Spune sigur pe el: ,„N-o să fie furtuni câteva zile”. Îi dăm biscuiți.

De când mă știu, ciobanii s-au dovedit cea mai bună sursă pentru prognoza meteo; bat orice aplicație și orice site.

Când știi că aerul e pur-perfect. Plus muntele care te vindecă de orice

Coborând spre Poiana Pelegii, Otto mă îndeamnă să-mi ridic privirea spre brazii uriași, care par să fie de 20-30 de ori cât mine. „Uite, acolo crește Barba lui Dumnezeu” – așa îi zice el unei specii de licheni din familia Usneaceae, care crește la altitudine și doar acolo unde aerul este perfect curat. Stă agățată de crengi, atârnând exact ca o barbă.

Este un bioindicator excelent: „unde o sa vezi planta aceasta, sa știi ca acolo poluarea nu exista, aerul este cel mai purul”. Îmi povestește cum, pe vremea comuniștilor, în Cehia, din cauza poluării produse de fabrici și uzine, specia dispăruse din munții lor.

Otto știe câte ceva despre aproape toate plantele muntelui: mă învață care face minuni la articulații, ce anume din plantă (floarea, tulpina sau rădăcina), cum, dar și în ce etapă a vieții plantei.

În Munții Retezat, cel mai important masiv din grupa vestică a Carpaților Meridionali, se găsesc numeroase specii de plante rare și endemice. Între 1.750m și 2.300m muntele este îmbrăcat de câmpuri de jneapăn, afin, smirdar și pășuni.

„Uite, din radacina acestei soldații faceau cafea in razboiul doilea mondialul”, îmi zisese el, în prima zi, la baza muntelui, arătând spre cicoare. Și acum se face, e o industrie.

Mă uimește cehul ăsta, știe atâtea. Anul trecut, în primăvară, am mers într-o expediție în Delta Dunării, vâslind din junglă în junglă și trăind doar în sălbăticie. Atunci m-a învățat ce să mănânc în situații de supraviețuire. „Ciuperca de colo”, mi-a zis într-o zi, arătând înspre lichenul crescut pe tulpina unei sălcii, „o cureti, o pui pe jarul… și cu condimente, obtii o friptura frumoasa”. Doar întinzi mâna și o culegi de pe copac.

Natura îți dă de toate, dacă înveți armonia cu ea. Și dacă n-o distrugi.

„Iar muntele te vindeca de toate boala, daca-l abordezi corect”, spune Otto, înfigând bățul de trekking în potecă. Știam asta. Îi povestesc cum, în anul I de facultate, m-am ales cu o cistită hemoragică din cauza condițiilor din cămin, unde dușurile comune nu aveau nici uși, nici geamuri, vară-iarnă.

De când fac baie în apa-gheață a muntelui, mi-am întărit sistemul imunitar, problema a dispărut. Continuăm lista? Ia să vedem. Mersul pe munte e cel mai bun exercițiu cardio; ideal pentru somn; cea mai bună detoxificare și oxigenare aici sunt; asigură un fitness complet; întărește articulațiile și musculatura. Și arde celulita, adaug… Și câți bani sunt aruncați aiurea, în numele sănătății, printre betoanele orașului și la TV!

Vorbim câte lună și-n stele, cât e ziua de lungă, până apune soarele, când, după o masă caldă și un ceai fierbinte, ne băgăm în sacii de dormit și adormim pe loc, lemn.

cort Bucura

Cortul nostru, deasupra Lacului Bucura

Ziua 3: „În munții de-aici ne simțim liberi”

Otto răsucește butelia cea nouă în arzător, în toate direcțiile. O scoate, o înfiletează la loc. Scot capul afară din cort. Nori grei sângerii se deplasează cu viteză, alergați de vânt, străpunși de creasta Retezatului, acum rozalie. Magnific. Otto bibilise mai bine de o oră la aparatul foto, obiectiv, trepied și filtre ca să prindă apusul pe cameră. Timp în care eu am stat cuibărită în sac, citind singurele chestii la îndemână: hărți, etichetele hainelor, ambalaje alimentare și farmaceutice.

„Avem un problem. Nu merge.” Ne bosumflăm. Fără butelia mare, tura e compromisă. Va trebui să coborâm de pe munte într-o zi-două, nu peste cinci, cum era planul. Ce rahat.

Ah, și de regulă verifică butelia în magazin, dar acum i-a scăpat! Expert în improvizații – odată a reparat un arzător cu ață dentară –, Otto meșterește mai bine de jumătate de oră la butelie, care are un defect din fabricație, și, cum-necum, o rezolvă pentru moment.

Îmi notez în carnețel trei lucruri:

  1. Să testez mereu buteliile înainte de a le cumpăra.
  2. Să nu mai cumpăr mâncare liofilizată. Nu merită banii – între 25 și 45 de lei o porție; cinci ambalaje goale cântăresc ceva într-o tură ca a noastră. Mai eficiente și economice s-au dovedit pastele cu ton și pure-ul instant (o anumită marcă, mulțumim Elena M. pentru sugestie), cu puțin unt.
  3. Orezul nu e eficient la altitudine. Se fierbe greu de la 2.000m în sus, din cauza presiunii scăzute de aici, deci consumă resurse (gaz, apă, timp).

În timp ce ne bem ceaiul de mentă, observăm două corturi noi lângă al nostru, pe care l-am montat ceva mai sus de Lacul Bucura. Sunt americani. Salvamontistul de aici îmi zisese deunăzi că a crescut numărul străinilor, „cam 65% dintre cei care urcă în timpul săptămânii sunt de-afară: cehi, nemți, norvegieni, americani, polonezi, francezi, italieni”.

– Ce au, Otto, munții noștri, de vin atâția străini?

– Sunt sălbatici și spectaculoși. Și te simți liber aici.

taul portii

Munții Retezat au cele mai multe lacuri glaciare din Carpați

Turismul intens și marketingul care se face în jurul munților nu fac bine muntelui. Comercializarea aduce degradarea mediului și îngrădește libertatea – cum se întâmplă în Tatra, Alpi sau Himalaya, unde aproape totul e organizat, planificat și costă, uneori usturător. Hm. Nu degeaba zice Reinhold Messner că munții trebuie lăsați așa cum sunt, departe de intervenția omului. Sunt din ce în ce mai puțin cei care înțeleg, aplică și promovează profunzimea acestui mesaj.

Îi povestesc lui Otto despre asfaltul pe platoul Bucegi, un bulevard în toată regula până în vârf de munte, spre Piatra Arsă. Oribil, zice el. O monstruozitate politică, zic eu. Îmi vine imediat în minte campania “Grădinii Carpaților”, un găuroi în bugetul public, fără impact pozitiv demonstrat în economie, cu o strategie, mesaje și execuție alandala – dar asta e altă poveste.

Niciunul dintre străinii pe care i-am întâlnit prin Carpați, de atâția ani, nu a văzut sau auzit ceva din campania asta. „Chiar promovați Carpații, pe bune?”

Otto pe Vf Retezat

Otto, un ceh pe jumătate neamț, la Vf. Retezat (2.482m). A învățat singur limba română, ca să se poată descurca în călătoriile lui prin România, pe care o promovează cu bucurie în țara lui.

Ziua 4: N-am mai văzut așa ceva”

Ce baftă de vreme! Fără furtuni. A plouat doar noaptea sau la prima oră a dimineții, cât eram în cort. Ieri am făcut vârfurile Retezat (2.482m) și cele două Bucure (2.433 și 2.372m) fără emoții.

Otto propune ca azi să pornim spre Peleaga (2.509m), să continuăm spre Păpușa (2.508m) și Custura Păpușii, pe cruce galbenă, respectiv bandă roșie, apoi s-o tăiem spre Godeanu prin Retezatul Mic, pe la Piatra Iorgovanului (2.014m).

Neeeeaaa, e clasic, e prea banal, zic. Hai pe punct galben, peste Culmea Slăveiu, pe lângă Crucea Trăznitului, direct spre Platforma Borăscu. Niciunul nu mai mersesem pe acolo, ar fi ceva nou.

Întrebăm salvamontistul: E bine marcat traseul? Dăm de izvoare pe drum? Ceva riscuri? Lighioane?

Nu ne poate da informații, nu a mers niciodată pe acolo.

Ce să facem?

Ne uităm luuuung la hartă: ar fi o zi solicitantă, la ce greutate cărăm în spate… de coborât 900 de metri de nivel, pe care ghici cine-o să-i urce la loc, a doua zi? Mda, de-asta nici nu prea e practicată ruta asta.

Și ce dacă!

Doamnelor și domnilor, dámy a pánové, expediția internațională ceho-română continuă cu destinația Godeanu! Râdem. Ne place autoironia asta, devine motto-ul excursiei. Sus rucsacul. La naiba, n-am scăpat de multă greutate, măcar gunoiul de l-am arde diseară.

Ne poticnim repede. Punctul galben dispare undeva deasupra Lacului Ana (1.978m), așa că urmăm singura potecă de care dăm, ce duce spre Judele (2.398m).

Nu e bine, ne îndepărtăm. Facem cale întoarsă pe nemarcat, printre pietre și jnepeni, până dăm de poteca oilor. Grozav.

Doamne, ce peisaj! Explozie de culori: un lac verde-albăstrui limpede ca lacrima. Un cer albastru-violent. Verde aprins de jur-împrejur. Mii de flori galbene și roz. Aer crud. Pura Vida.

– Porțiunea asta aduce cu anumite zone din Nepal. Dar așa frumusețe ca aici, eu n-am mai văzut, Larisa.

– Frumoși munți avem, pane Otto.

– Avem, da!, subliniază el.

Otto folosește mereu persoana I când se referă la munții noștri și la România, în general. E cel mai bun și convins ambasador al nostru. Ar merita făcut cetățean de onoare, gândesc. Țac-țac-țac. Nu se mai satură pozând.

Uite un măgar. Vine repejor spre mine. Ce vrei, măi? Vrei să fii yak-ul meu, să-mi cari rucsacul? Sau să te pup? Muah! Hai la poză.

Magarus in Retezat

Lângă Lacul Ana (1.978m). Ce vrei, măi? „Vrei să fii yak-ul meu, să-mi cari rucsacul? Sau să te pup? Muah! Hai la poză.”

Uite și punctul galben. Traseul pare bine marcat până pe culme, unde, mai târziu, se desparte de crucea albastră, care coboară spre Lacul Zănoaga (1.997m). Noroc că nu e ceață, altfel ne-am învârti mult ca să dăm din nou de punctul galben.

După cum arată pământul printre jnepeni, răscolit peste tot, trebuie să fie mulți mistreți în zonă.

Lacul Slaveiu

Vedere de pe Culmea Slăveiului, spre Lacul Slăveiu (1.930m) și Retezatul Mic, la orizont

RoVegan – Vegan de România

Dăm de un cioban gol-pușcă – în sfârșit, un om! Își toarnă apă-n cap să se spele, lângă o stână. Câinii ne latră și aleargă furioși spre noi. Omul își aruncă o pereche de pantaloni zdrențuroși pe el, potolește câinii, ne iese în cale. Ne povestește de lupi și de un urs al naibii care-i dă târcoale. „Apă să luați de colo, taică!”

Poposim să mâncăm, pe o stâncă. „Otto, ia aprinde televizorul!” Așa. Iau briceagul și-l flutur ca pe microfon. Încep: „Doamnelor și domnilor, dámy a pánové, bine ați venit la emisiunea RoVegan, adică <Vegan de România>. Astăzi vă vom prezenta cea mai sănătoasă mâncare rovegană în vârf de munte: slană cu ceapă roșie și brânză. Ne urăm poftă bună. Ceea ce vă dorim și dumneavoastră! Fiți rovegani ca noi! Vegani de România”. Otto e amuzat. Nu ne plictisim vreun moment în toată excursia.

Noi suntem RoVegani. Adică vegani de România: mâncăm slană cu ceapă roșie, cea mai sănătoasă chestie pe munte

Pictură vie. Baia pe care n-am s-o uit nicicând.

Traseul de coborâre, pe Cracu Slăveiului, e fantastic: versanți întregi de verdeață, neatinși de drujbă, de jur-împrejur, parcă-am fi într-o pictură vie – ce bucurie! Drumușorul nostru – așa îi spune Otto potecii – e sălbatic, încremenit în munte de sute, poate mii de ani, atât de străvechi pare. Un pic mai jos, vegetație ca-n junglă. Nici urmă de om.

indicator Crucea Traznitului

La coborârea din Retezat, în Lunca Berhina. Nici urmă de om pe traseu – doar de oi, urși și mistreți

Pe seară dăm în drumul pietruit de la baza muntelui, care duce spre Lacul Gura Apei. Sunt ruptă. Umerii nu-i mai simt, spatele mă doare, ceafa-mi trosnește, picioarele zvâcnesc în bocanci. Trecem pe un pod, peste râul Lăpușnicul Mare. Apăăăăăă!

Țâșnesc printre copaci, mă strecor printre plante toxice, înalte până la genunchi, și cobor sub pod, ajung în albia râului. Arunc rucsacul, dau în viteză hainele jos de pe mine, mă stropesc din cap până-n picioare. Îmi clătesc șamponul din păr pe niște pietre, mai departe de firul apei, apoi stau așa, bleagă, mângâiată toată de soarele care dă să apună printre munți. Trag cu sete aer în piept, de mai multe ori. Nu-mi mai trebuie nimic. N-am să uit nicicând baia asta. N-aș da-o nici pe cel mai fițos jacuzzi din lume.

Punem cortul lângă râu, în pădure. Ei, alt confort la baza muntelui! Ne vin pofte pământești. Am da orice pentru o bericică…

Găsim o vatră, așa că facem focul să ardem gunoiul și să ținem lighioanele pădurii departe de noi. Pungile cu mâncare le cocoțăm în copaci, lângă râu, să ținem urșii la distanță. Cică în Alaska, povestește Otto, duci bagajul la 200 de metri de cort. Nu doar mâncarea, ci tot ce are miros, inclusiv pasta de dinți. Mda, ursul nostru brun nu-i chiar așa agresiv.

urma de urs

Urme de urs în Retezat

foc

În ultima noapte din Retezat facem focul ca să ardem gunoiul strâns până acum, dar și să ținem lighioanele la distanță. Lui Otto îi place la nebunie cuvântul „lighioane”, nou-învățat.

Hai la somn. Mâine urcăm la loc ce am coborât azi, spre Mongolia, numele de cod pentru Godeanu.

***

Va urma. Partea a doua: Godeanu

***

Text: Larisa Ghițulescu. Foto: Otto Hauck

Anunțuri
Comentarii
  1. Otto Hauck spune:

    Foarte bun articol! Ai scris jurnalul de călătorie noastra prin „munții noștri” foarte frumos! M-am bucurat sa citesc ce ai scris despre mine. Sunt niște expresii foarte mișto în articollul pe care le plac la nebunie. Citând jurnalul, rădeam de la început pâna în sfârșit. Sunt foarte mulțumit ca ai scris jurnalul! Ai cules momente cele mai importante, și ai omit cele care nu sunt așa de importante. Bravo, Larisa! Se vede clar ca ai o experienta de un jurnalist. Eu nu aș putut sa scriu așa de bun articol. Eu am fi adaugat multe chestii inutile, fară rost, în text. Și admir ca ai memoria foarte bună, ca ții minte multe lucruri. Ciobanuweather.info; RoVegan; Dámy a pánové, de pilda; mă mor de râs!

    Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s