O întâlnire râvnită și o pildă pe care o aplic de cinci ani, învățată de la o legendă a fotbalului.

Pun bidonul cu apă plată pe iarbă, îmi strâng șireturile, fac câteva exerciții pentru articulații și mă strecor pe pistă. E 6.00 seara și, ca de obicei vara la ora asta, pista de atletism Lia Manoliu e plină-ochi – ca la „o petrecere câmpenească”, cum îi spune un amic.

Prea multă lume. Dar vezi-ți de culoarul tău.

După nici 50 de metri de alergat, coada ochiului îmi fuge în dreapta, la marginea pistei, către un domn în vârstă, distins, cu ochelari, așezat pe un scaun de plastic. Moaaa, ce seamănă cu Emerich Jenei.

Mă critic. Așa fac mereu pe pistă. Îmi agăț ochii de tot felul de detalii. Respiră. Ține culoarul. Nu-ntoarce capul.

A doua tură. Mă, dar ce seamănă! Ei, ce te minunezi așa? Ai văzut atâția oameni grei de-a lungul vieții, ai vorbit cu ei, ai lucrat cu ei, ai râs cu ei – nu te zgâi ca un copil. Te faci naibii de râs.

Ba fix asta o să fac, până mă lămuresc. Ce se poate întâmpla rău, ia să vedem? Domnul acesta, oricine ar fi el, cel mult o s-o judece blând pe femeia asta cu maiou roz și ochelari de soare albaștri, care nu numai că aleargă încet ca o curcă, dar se mai și holbează la oamenii cu părul alb de pe margine.

O curiozitate care mă râcâie de cinci ani îmi smucește, deci, capul spre dreapta. Fix în ochii lui. Fix și el înapoi cu privirea, în ochelarii mei albaștri.

„Fă-ți curaj. Ioc. N-am”

După un timp, mă așez pe iarbă, dau jumătate de sticlă pe gât, apoi îmi fixez obiectivul. E tot acolo. Hai fă-ți curaj. Ioc. N-am. Îmi găsesc scuza: ar fi ciorchine de oameni în jurul lui – deci nu e el. Păi n-am dreptate, că aici e lume cu bun-simț, nu deranjează oamenii în timpul lor privat, cum îmi vine mie acum.

Ba el e. Uite-l cum privește spre pistă și cum ține degetele fixate pe bărbie – exact ca antrenorii, atenți și cu mintea lucrând. Asta e postură de antrenor. De mare antrenor.

Cum-necum, trebuie s-o fac. Acum sau niciodată. Hai, unde ți-e tupeul de altădată?

– Ștefaneeeeee, ia vino încoace!

Copilul, care și-a terminat programul de antrenament, se apropie.

– Mergem?

– Facem altceva. Fii atent. Îl vezi tu pe domnul acela cu păr alb și ochelari, de pe scaunul de-acolo? Lângă doamna aceea.

– Ce e cu el?

– Faci ceva pentru mine?

– Ce?

– Poți să te duci la el și să-l întrebi cum îl cheamă? Nu, mai bine îl întrebi direct: dacă îl cheamă domnul Jenei.

– De ce e așa important?

– Ești stelist sau nu? Uite în spate Arena Națională, unde am venit noi la meci duminică.

Copilul făcu ochii mari.

– Domnul Jenei e și el stelist?

– Ascultă aici. Noi nu știm dacă acela e domnul Jenei, dar eu îți spun că, dacă ar fi el, atunci acolo stă antrenorul care a adus cea mai mare cupă Stelei – dar și României, vreodată, la fotbal. O cupă mare de tot, peste toată Europa, valoroasă-tare. Cea mai valoroasă. Îți dai seama?

– Mooooaaaaa….

– Ei, și mami are una-două întrebări pentru domnul Jenei, dacă se dovedește că e el. Tu ești copil, nu are cum să te refuze – și nici să se supere dacă îl confunzi. Te descurci tu. Dacă nu-i ții minte numele, întreabă-l dacă e domnul care a luat Cupa la Sevilla în ‘86.

– Lasă, că am ținut minte. Și dacă e el, ce facem?

– Păi îi mulțumești, îl întrebi dacă îmi permite să îi pun o întrebare, apoi vii și îmi spui. Sau îmi faci un semn discret cu mâna.

Topit de povestea cu Marea-Cupă, sau de situație, copilul se aplecă, băgă mâinile în nisip, frecă țărâna între degete, până se înnegri tot.

– Cum te duci așa la el, cu mâinile murdare? Dacă e chiar domnul Jenei și dă mâna cu tine?

Cu ultima apă din bidon, spăl mâinile copilului. Țâșnește de lângă mine. Îl urmăresc cu privirea. Taie pista, țintă spre domnul cu ochelari. Vorbesc. Domnul râde. Îi urmăresc mâinile lui Ștefan. Nimic.

Deodată, un răcnet cât Arena Națională:

– Maaaaaaaamiiiii, el eeeeeeeeeeee!

Auci. Cred că acum juma’ de pistă se uită la om. Na, Lariso, n-avuseși curaj. Acum vede tot poporul ce faci tu.

emerich_jenei_big

Emerich Jenei, de naționalitate maghiară, a câștigat titlul suprem pentru un club, Cupa Campionilor Europeni, în 1986, la Sevilla. Sursă foto: FCSB

Tot 11 sunt. Tot două picioare au

Întinde mâna cu bucurie, zâmbind. După câteva vorbe de introducere, îmi scot povestea de pe suflet, ca muribundul – păcatele la duhovnic. De multă vreme vreau să aud ceva de la el și nu știu de ce Dumnezeu nu am făcut-o, îi spun. Mă privește cu blândețe.

Acum cinci ani i-am luat un interviu unui CEO, șef peste o companie-gigant, care traversase niște probleme, își schimbase acționarii și intrase pe un alt făgaș, destul de dur, din informațiile pe care le aveam. Cum o să corecteze deciziile greșite din trecut? Dar, mai ales, cum o să se raporteze la competiție, dat fiind că industria era una dintre cele mai competitive? Nu mă așteptam să primesc cifre și target-uri, în schimb încercam să înțeleg cum gândește, care îi e tactica, pe ce se bazează și ce îl inspiră.

– Și atunci a pomenit numele dvs. Mi-a spus că se bazează pe echipă și că aplică strategia dvs. de motivare a echipei la Sevilla, în 1986, împotriva FC Barcelona. Mi-a redat discuția* cu jucătorii Stelei, din vestiare, înainte de a intra pe teren. Nu i-am pus spusele la îndoială, dar vreau să aud de la dvs: Ce le-ați spus atunci? Și ce tactici de motivare aveați, în general?

Dl. Jenei mă privește atent, simt asta, cu plăcerea emoțiilor intense de atunci. Redat din memorie, răspunsul a sunat cam așa, pe scurt:

– Tactica nu era mereu aceeași, era diferită în funcție de adversar și de miză. Cu FC Barcelona a fost inedit. Le-am zis băieților să dea tot ce pot, fără frică – că nu au absolut nimic de pierdut, ceea ce contează au acasă. Să joace în așa fel încât să am puterea morală să îi felicit după meci, oricare ar fi rezultatul.

– Și despre adversar ce le-ați spus? Cum să îl abordeze?

– Să se concentreze la ei înșiși, nu la adversar. Și în niciun caz să nu fie agresivi, duri. Să își canalizeze forța pe ei înșiși.

Îi mulțumesc, schimbăm câteva vorbe în afara subiectului, îmi povestește despre nepotul lui și apoi se uită la puștiul de 7 ani și jumătate care dăduse buzna:

– Și zici că ești stelist? Dai mâna cu mine?

Îmi pare rău că, în afară de bidonul gol, nu am nimic cu mine. Ar fi fost bun telefonul, să îi prind în poză. Îmi sesizează părerea de rău.

– Mai bine dau mâna cu fiul dvs.

O strângere de mână, după un moment râvnit. Parafrazând o campanie publicitară la o băutură carbogazoasă, aș putea spune că, dând mâna cu Jenei, acum la 78 de ani, am atins Cupa Campionilor. Glumesc. Momentul a fost prețios dintr-un alt motiv, profund, tocmai de aceea am și decis să scriu acest text.

Deși tehnicile de motivare și de strategie în fotbal s-au schimbat fundamental din anii ’80 încoace, am aplicat tactica lui Jenei în nenumărate situații, și de criză și de dezvoltare, atât pe plan profesional, cât și personal. Am câștigat meciuri ce păreau imposibile, atunci când mi-am canalizat focusul, energia și resursele pe propriul joc, luptând nu de puține ori împotriva unor adversari de talia Barcelonei, susținute de stadioane gigantice, păstrând analogia. Într-adevăr, ceea ce contează cu adevărat, trofeul suprem, se află în spațiul personal. Dacă ai asta în cap atunci când fluierul anunță startul, meciul devine mai degrabă spectaculos.

Am răspândit pilda către mulți oameni cu care am lucrat, în special sportivi, care o și aplică, cu succes.

Habar nu are domnul Emerich Jenei câte Barcelone a mai învins din ’86 încoace.

 ***

*„Înainte de finala cu FC Barcelona, domnul Jenei s-a dus la băieți și le-a spus niște lucruri simple: <Nu aveți nimic de pierdut. Nimeni n-o să vă ia copiii, nici nevestele. Tot 11 sunt și ei, tot două picioare au fiecare. Deci mergeți la victorie. Ei ar avea de pierdut, nu voi. Au un stadion întreg care îi susține, sunt o echipă prestigioasă>” (extras din interviul amintit, la întrebarea referitoare la abordarea competiției)

VIDEO: Momentul victoriei

***

Textul prezent face parte dintr-o colecție personală de strategii, tehnici și tactici aplicate în business, leadership și dezvoltare personală, culese în timp de la interlocutori inspiraționali (antreprenori, manageri, lideri de proiecte și echipe, sportivi, celebrități), dar și din experiența personală, de-a lungul vieții și a activității de peste 15 ani în domeniul jurnalismului și al comunicării.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s