Cifre, cuvinte și un „la mulți ani!”

Posted: Octombrie 6, 2012 in Ganduri, Oameni
Etichete:, , ,

BMEra toamna lui 2004. Plecasem din jurnalism cu un an în urmă, “în cel mai nasol moment din presă” – credeam atunci, ca mulți colegi ziariști.

Acum fix opt ani lucram cu cifre și numai cu cifre, la departamentul de marketing al unei multinaționale. Făceam prețuri pentru produse care plecau din depozit către magazin. Urmăream stocurile zilnic și aveam grijă să nu import mai multă marfă decât puteau duce vânzările. Eram cu un ochi pe cursul valutar și cu altul pe prognoza de vânzări. Stresul maxim era să nu greșesc discount-ul pentru clienții mari și să mă încadrez într-o anumită margine de profit.

Stăteam cu ochii aproape non-stop într-un program care radiografia la secundă situația stocurilor de la depozitul de peste graniță, de unde comandam marfa. Trebuia să știu în orice moment unde e camionul cu produse și tot ce presupune procesul de marketing – distribuția și vânzarea, în special.
Cel mai greu a fost sfârșitul de an: buchiseam până în buza nopții la business plan-ul pe 2005, care trebuia trimis la Viena, la sediul firmei, până în Sărbători. Zeci, sute, poate mii de căsuțe de Excel, înghesuite în fișiere interminabile, cu capete de tabel colorate strident mi se înfigeau în mintea-robot.

Mii de cifre mărunte, adunate mușuroi, ca furnicile, în pătrățele mici și mari îmi dădeau iluzia că o să îmi spargă în bucăți monitorul, la un moment dat.

***

Nu mi-ar fi părut rău. Programul – un soft în care lucram în majoritatea orelor de birou – îmi era complet antipatic. Parcă îl văd și acum. Monitorul arăta ca tabla din școala generală: negru și neprietenos. Tot felul de cifre și de coduri de produse stăteau lăbărțate pe mai multe rânduri, așteptând un click.

Auzisem de la un prieten bun, controlor de trafic aerian, că zgâitul non-stop la un monitor negru poate da dureri de cap. Că era autosugestie sau nu, habar nu am, însă capul începea să îmi vâjâie în fiecare zi, pe la amiază, cu o precizie de ceas elvețian. Cearșafurile din Excel îmi deveniseră simpatice; le vedeam ca pe o pată de culoare în viața alb-negru-alb din fața ochilor.

Îmi era un dor nebun de cuvinte. Fie ele mâzgăleli pe carnețel sau ieșite din tastatură. Mi-era foame de verbe, de propoziții… de orice, numai din litere să fie. Să fac un titlu, o introducere- n-ar fi contat. Să produc un text de foaie A4… ei, asta mi-ar fi părut o delicatesă. Eram invidioasă pe colega de la PR, care lucra la câțiva pași distanță de mine. Trăgeam cu ochiul, cu jind, la teancul de ziare de pe biroul ei. Din când în când, răsfoia câte o revistă glossy și sorbea din cafea. Asta îmi venea ca un pumn în stomac. Mă întorceam amărâtă în scaun, către monitorul negru din fața mea și îl uram cu softul lui cu tot. Mă încruntam cât era ziua de lungă.

***

Am așteptat, ca un școlar emoționat, ziua de 6 octombrie. Era ziua în care știam că trebuia să apară o nouă revistă de business. Un titlu la care Adrian Sârbu ținea al dracului de mult să îl aibă în grup. Sârbu – am aflat la un moment dat – vrusese inițial să aducă licența BusinessWeek în România. Dar americanii au bătut palma cu Bill și cu Rachad, de la BMG. Sârbu făcuse oricum niște calcule și și-a dat seama că produsul nu ar fi avut cum să fie la fel de profitabil dacă arunca atâția bani pe o licență scumpă; și restrictivă, de altfel.

Așa că a lansat revista sub titlu românesc, dar cu un nucleu de jurnaliști beton. Și, în loc să parieze pe licență– cum au făcut proprietarii BMG și, ani mai târziu, Patriciu cu Forbes – Sârbu a pariat pe oameni și pe girul dat de Ziarul Financiar. În plus, mașinăria de marketing a Pro-ului mergea ca un buldozer.

Eram curioasă și nerăbdătoare, deci, să vad primul număr al revistei. Mi-a plăcut totul la ea: conceptul grafic, fotografiile, titlurile îndrăznețe, intro-urile sexy, scriitura cursivă, forța verbelor, grija cu care erau făcute explicațiile foto, migala care zăcea în subsolurile casetelor de text… Totul.

După ce am cumpărat revista în prima pauză a dimineții, m-am întors neașteptat de voioasă la monitorul meu plicticos. Eram într-o stare de excitație pe care nu mi-o puteam explica. Am citit căsuța de redacție și am regăsit acolo niște nume dragi. Țineam revista sub tastatură; parcurgeam cu sete o pagină-două între două comenzi de marfă plasate în sistem.

Unul dintre jurnaliștii revistei îmi era bun și vechi prieten. L-am sunat, l-am felicitat pentru treaba bună pe care o făceau și am ieșit la o bere…. Au trecut alegerile, au trecut și Sărbătorile. Aveam aiuritoarea senzație că între 2004 și 2005 se scursese o eternitate; atât de diferite mi se păreau tonusul oamenilor din jur, pulsul din presă și optimismul românilor, în general.

Mi-am dat demisia aproape imediat cum am revenit din vacanța de iarnă.

***

În mai puțin de o lună, mi-am făcut loc printre paginile revistei pe care obișnuiam să o păstrez sub tastatură. De cifre nu am scăpat. Nici nu aveam cum; doar scriam despre afaceri. Numai că vâjâiala de odinioară a devenit un fel de plăcere nebună. Plăcerea să scot cifrele – cu cleștele uneori – din bilanțurile companiilor pe care le urmăream sau din vorbele șefilor lor. Spre nefericirea lor, le înecam cu sânge rece în cerneală și le transformam în cuvinte. În mii de semne, cum spun jurnaliștii.

Au trecut opt ani de atunci. BusinessWeek, un brand greu, care a produs cutremur pe piață, nu a rezistat. A murit la fel de spectaculos cum a apărut. Business Magazin a rămas. Azi împlinește opt ani.

Nu am putut să ajung la petrecerea lor aniversară, să beau un pahar de vin cu foștii colegi. Așa că m-am gândit la un mic cadou pentru ei. Le-am citit gândurile în numărul aniversar, în care Dorin recunoaște că „a scris cel mai greu text”. Păi dacă Dorin a simțit asta, înseamnă că povestea asta cu aniversarea trebuie să fie al naibii de importanta pentru el. Și pentru ei toți.

Așa mi-a venit ideea unui cadou în cuvinte pentru echipa BM (ar fi mers și un Excel cu niște calcule, pentru Fini). Mulțumesc, BM, pentru timpul minunat petrecut împreună și La mulți ani, dragi colegi!

Foto: Laszlo Raduly cu o parte din echipa BM din 2006 (de la dreapta): Dorin, Oana, Iuliana, Bogdan, Mihai, Ionut, Bebe, Gabriela, Ciubi, Fini, Larisa. Lipsesc din fotografie Mona, Olga și Crenguța, trei oameni de bază.

Anunțuri

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s